În anii '80, nu exista calculator, iar televizorul nu oferea prea multe alternative de petrecere a timpului liber pentru copii. Micuţii regimului ceauşist îşi petreceau copilăria cu cheia de gât, în faţa blocului, jucând celebrele
"Ţară, ţară vrem ostaşi", "De-a v-aţi ascunselea", "Trecea un prinţ călare", "Aţa", "Raţele şi vânătorii", "Hoţii şi vardiştii", "Împărate, împărtate, câţi paşi îmi dai" sau
"Flori, fete şi băieţi, melodii sau cântăreţi". Jocurile acestea umpleau copilăria puştilor, care au cunoscut-o pe Mihaela, pe Sandy Bell, au petrecut cu Tom şi Jerry, au fost fascinaţi de celebra emisiune
"Lumea copiilor", cu zâmbet şi bucurie. Energia lor era inepuizabilă. Nimic nu le stătea în calea celebrului îndemn
"Hai, afară!" sau
"O lăsaţi pe X la joacă?"... Copilăria era de-adevăratelea. Nu avea riduri şi realitatea părea un vis pe care îl jucau. Nu aveau griji. Nu îi interesa ce salariu are mama sau cât şi de unde câştigă tata. Între toate bucuriile produse de imaginaţia şi zburdălnicia ştrengarilor, una strălucea. Era perioada de glorie a
Nadiei Comăneci! Montreal. Nota 1.00. Acel 1 care a dat peste cap tehnologia mondială. Fetiţele de atunci descopereau primele figuri ale gimnasticii. Toate visau că vor fi la un moment dat Nadia! Visau şi îşi imaginau că sunt deja marea campioană a României. Parcelele de pământ din faţa blocului se transformau brusc în sălile de gimnastică în care lucra Nadia şi colegele ei, iar fetele îşi imaginau ori chiar o trasau cu cretă, celebra punte a suspinelor unde imitau exerciţiile Nadiei şi a celorlalte fete de aur ale gimnasticii româneşti. Cel mai uşor erau de imaginat exerciţiile de la sol. Copilele imaginau antrenamentele făcute de celebrele gimnaste din care nu lipseau roata, lenta sau diferite tumbe şi sărituri care se finalizau cu aterizările asemănătoare idolilor lor. Se ambiţionau
să le iasă chiar dacă uneori cu dureri mari! Căderile şi loviturile nu erau uşoare chiar dacă era o joacă. Niciuna din noi nu plângea. Vroiau toate să fie Nadia, Daniela Silivaş şi celelalte fete. N-am ştiut să fac niciodată roata. Nu mi-a ieşit niciodată şi le-am invidiat pe prietenele mele de joacă, pe verişoarele mele cu care imaginam, în curtea bunicii, sala de la Montreal că le ieşea acest element, dar aveam ambiţie să reuşesc în alte exerciţii. N-am uitat nici azi cazanul pe care bunica ni-l scotea în curte ca să ne bălăcim vara. Era un cazan pe care îl transformam şi-n celebra bârna. N-avea mai mult de un deget grosime la margine, dar eu mă ambiţionam să arăt că pot mai mult decât o banală roată. Pentru mine, menţinerea echilibrului pe marginea aceea extrem de îngustă era net superioară celorlalte exerciţii. Şi-mi ieşea chiar dacă stresul celor din jur, ca nu cumva să mă aleg cu vreo fractură, era imens. Eu ştiam una şi bună. Eram Daniela Silivaş şi competiţia noastră era importantă! Copilăria între jocurile din faţa blocului şi cel de-a fi Nadia ori celelalte gimnaste a dezvoltat în copiii epocii de aur imaginaţia, inventivitatea, spiritul de echipă, ambiţia şi dorinţa de a fi mereu printre primii. Copiii de azi nu mai au nici modele, nici jocuri, nici inocenţă pură. Totul se învârte în jurul unui calculator care, da, îi dezvoltă mai repede intelectual, dar în acelaşi timp, îi maturizează cu viteza gândului. Ard prea curând etape din cel mai frumos capitol al vieţii: COPILĂRIA.
În anii '80, nu exista calculator, iar televizorul nu oferea prea multe alternative de petrecere a timpului liber pentru copii. Micuţii regimului ceauşist îşi petreceau copilăria cu cheia de gât, în faţa blocului, jucând celebrele "Ţară, ţară vrem ostaşi", "De-a v-aţi ascunselea", "Trecea un prinţ călare", "Aţa", "Raţele şi vânătorii", "Hoţii şi vardiştii", "Împărate, împărtate, câţi paşi îmi dai" sau "Flori, fete şi băieţi, melodii sau cântăreţi". Jocurile acestea umpleau copilăria puştilor, care au cunoscut-o pe Mihaela, pe Sandy Bell, au petrecut cu Tom şi Jerry, au fost fascinaţi de celebra emisiune 
"Lumea copiilor", cu zâmbet şi bucurie. Energia lor era inepuizabilă. Nimic nu le stătea în calea celebrului îndemn "Hai, afară!" sau "O lăsaţi pe X la joacă?"... Copilăria era de-adevăratelea. Nu avea riduri şi realitatea părea un vis pe care îl jucau. Nu aveau griji. Nu îi interesa ce salariu are mama sau cât şi de unde câştigă tata. Între toate bucuriile produse de imaginaţia şi zburdălnicia ştrengarilor, una strălucea. Era perioada de glorie a Nadiei Comăneci! Montreal. Nota 1.00. Acel 1 care a dat peste cap tehnologia mondială. Fetiţele de atunci descopereau primele figuri ale gimnasticii. Toate visau că vor fi la un moment dat Nadia! Visau şi îşi imaginau că sunt deja marea campioană a României. Parcelele de pământ din faţa blocului se transformau brusc în sălile de gimnastică în care lucra Nadia şi colegele ei, iar fetele îşi imaginau ori chiar o trasau cu cretă, celebra punte a suspinelor unde imitau exerciţiile Nadiei şi a celorlalte fete de aur ale gimnasticii româneşti. Cel mai uşor erau de imaginat exerciţiile de la sol. Copilele imaginau antrenamentele făcute de celebrele gimnaste din care nu lipseau roata, lenta sau diferite tumbe şi sărituri care se finalizau cu aterizările asemănătoare idolilor lor. Se ambiţionau 
să le iasă chiar dacă uneori cu dureri mari! Căderile şi loviturile nu erau uşoare chiar dacă era o joacă. Niciuna din noi nu plângea. Vroiau toate să fie Nadia, Daniela Silivaş şi celelalte fete. N-am ştiut să fac niciodată roata. Nu mi-a ieşit niciodată şi le-am invidiat pe prietenele mele de joacă, pe verişoarele mele cu care imaginam, în curtea bunicii, sala de la Montreal că le ieşea acest element, dar aveam ambiţie să reuşesc în alte exerciţii. N-am uitat nici azi cazanul pe care bunica ni-l scotea în curte ca să ne bălăcim vara. Era un cazan pe care îl transformam şi-n celebra bârna. N-avea mai mult de un deget grosime la margine, dar eu mă ambiţionam să arăt că pot mai mult decât o banală roată. Pentru mine, menţinerea echilibrului pe marginea aceea extrem de îngustă era net superioară celorlalte exerciţii. Şi-mi ieşea chiar dacă stresul celor din jur, ca nu cumva să mă aleg cu vreo fractură, era imens. Eu ştiam una şi bună. Eram Daniela Silivaş şi competiţia noastră era importantă! Copilăria între jocurile din faţa blocului şi cel de-a fi Nadia ori celelalte gimnaste a dezvoltat în copiii epocii de aur imaginaţia, inventivitatea, spiritul de echipă, ambiţia şi dorinţa de a fi mereu printre primii. Copiii de azi nu mai au nici modele, nici jocuri, nici inocenţă pură. Totul se învârte în jurul unui calculator care, da, îi dezvoltă mai repede intelectual, dar în acelaşi timp, îi maturizează cu viteza gândului. Ard prea curând etape din cel mai frumos capitol al vieţii: COPILĂRIA.
Comentarii