Citesc un titlu de presă, în seara zilei când marele compozitor Cornel Fugaru a plecat la îngeri: "Ascultă aici piese compuse de Cornel Fugaru". Mulţi din cei care citesc publicaţia respectivă poate că nici nu ştiu cine e. Află acum, mai tineri fiind, că a fost un imens compozitor, că a fost printre aceia care au scris cu sufletul şi a născut atâtea şlagăre. Le-a născut, având lângă el doar o voce excepţională, un textier remarcabil şi o inspiraţie născută din divina comuniune între suflet şi Dumnezeu. M-au usturat ochii, citind îndemnul publicaţiei respective şi m-au usturat, nu pentru că ar trebui să-mi schimb dioptriile la ochelari ci de durere. Mă jenez în faţa ignoranţei şi a indiferenţei pe care o avem faţă de propriile noastre valori. Un radio ne invită mereu să ascultăm "cea mai bună muzică din anii 80 şi până în prezent", dar pentru ei aceasta e doar muzica străină; compozitorii români nu se regăsesc în această sintagmă folosită drept reclamă. Ar spune unii: "lasă, bine că se dă şi acum!". Nu e corect. Aşteptăm să nu mai fie şi apoi îi venerăm! Înţeleg apetitul ziariştilor pentru ştirile morbide pentru că, deşi e trist, moartea unei personalităţi vinde! Dar, haideţi s-o facem, întrebându-ne cât am contribuit la promovarea, la susţinerea, la alcătuirea unui liant între mine, gazetarul şi el, omul de muzică, atâta cât timp cât el a trăit. Ştie el, ziaristul câte frustrări, tristeţi, dureri n-a înghiţit muzicianul plecat Dincolo pentru că n-a mai scris din cauza saturaţiei de a mai aştepta ca muzica lui să capete interesul celui ajuns la microfon, celui care are responsabilitatea sau măcar curiozitatea de a difuza, de a urmări reacţii? E drept că avem dreptul să difuzăm orice, dar e admirabil să poţi crea culturi muzicale diferite, să nu te plafonezi într-o direcţie, într-un trend venerat pentru un timp care nu va zace în istorie. E drept că suntem captivi unei agitaţii trepidante, unei lumi din ce în ce mai superficiale, dar ne putem vindeca de uşurinţa lucurului făcut prin a deschide ochii, urechile, prin a îmbrăţişa şi alte zone muzicale. Asta, ca să rămân în sfera aceasta! Superficialitatea românească se regăseşte din nefericire peste tot. Ne ucide zilnic puţin cât puţin... Şansa de vindecare e doar în propria noastră fiinţă. Trebuie doar s-o găsim, s-o vedem!
Comentarii