De câteva zile, citesc pe bloguri impresii ale unor oameni despre locuri frumoase din România. Bucuria e mare să constat că oamenilor le place să trăiască în ţara asta. Sau, pardon, le plac locurile! E mai bine spus aşa căci, după ce citesc cu nesaţ despre locurile impresionante ale marilor sau micilor oraşe (sunt absolut convinsă că în fiecare oraş sau sat ai ce vedea!) nu exista articol aproape să nu simt regretul că aceste aşezări urbane ori rurale sunt locuite. Nu ştiu de câţi ani avem nevoie ca popor pentru a învăţa, o dată pentru totodeauna, lecţia civilizaţiei. Păcat că lecţia aceasta nu face parte din curicula şcolară! Poate că, pentru noi, cei 7 ani nu sunt suficienţi pentru a ne definitiva noţiunile elementare despre traiul în comun. E trist să vezi că o bancă abia pusă în parc e deja zgâriată şi chiar mai rău, răsturnată ori că cele trei coşuri de gunoi montate sunt sparte în câteva minute. E nedrept să vezi cum comportamentul infect al unor oameni trebuie să acapereze atenţia edililor dintr-o localitate în locul altor proiecte şi idei pentru dezvoltarea în continuare a comunităţii. România e o ţară hărăzită de Cel de Sus; are de toate: mare, munte, deltă, câmpie, deal, dar, din nefericire, toate acestea nu sunt suficente. E ilogic ca într-o ţară care a dat atâtea personalităţi culturale lumii să existe o natură a omenirii înclinată spre distrugere. De ce să nu păstrăm lucrurile bune care ni se fac, ni se dau? De ce să nu le construim cu cap pentru a le mai reface câte puţin peste 15 ani abia? Între România şi oricare altă ţară din lume nu sunt diferenţe; uneori poate chiar naţia noastră e superioară. Doar că educaţia şi civilizaţia ne trag în jos, spre subsolul dezvoltării la care râvnim conform celebrei vorbe populare: doi paşi înainte, trei înapoi...De câteva zile, citesc pe bloguri impresii ale unor oameni despre locuri frumoase din România. Bucuria e mare să constat că oamenilor le place să trăiască în ţara asta. Sau, pardon, le plac locurile! E mai bine spus aşa căci, după ce citesc cu nesaţ despre locurile impresionante ale marilor sau micilor oraşe (sunt absolut convinsă că în fiecare oraş sau sat ai ce vedea!) nu exista articol aproape să nu simt regretul că aceste aşezări urbane ori rurale sunt locuite. Nu ştiu de câţi ani avem nevoie ca popor pentru a învăţa, o dată pentru totodeauna, lecţia civilizaţiei. Păcat că lecţia aceasta nu face parte din curicula şcolară! Poate că, pentru noi, cei 7 ani nu sunt suficienţi pentru a ne definitiva noţiunile elementare despre traiul în comun. E trist să vezi că o bancă abia pusă în parc e deja zgâriată şi chiar mai rău, răsturnată ori că cele trei coşuri de gunoi montate sunt sparte în câteva minute. E nedrept să vezi cum comportamentul infect al unor oameni trebuie să acapereze atenţia edililor dintr-o localitate în locul altor proiecte şi idei pentru dezvoltarea în continuare a comunităţii. România e o ţară hărăzită de Cel de Sus; are de toate: mare, munte, deltă, câmpie, deal, dar, din nefericire, toate acestea nu sunt suficente. E ilogic ca într-o ţară care a dat atâtea personalităţi culturale lumii să existe o natură a omenirii înclinată spre distrugere. De ce să nu păstrăm lucrurile bune care ni se fac, ni se dau? De ce să nu le construim cu cap pentru a le mai reface câte puţin peste 15 ani abia? Între România şi oricare altă ţară din lume nu sunt diferenţe; uneori poate chiar naţia noastră e superioară. Doar că educaţia şi civilizaţia ne trag în jos, spre subsolul dezvoltării la care râvnim conform celebrei vorbe populare: doi paşi înainte, trei înapoi...
Comentarii