Cândva, nashu' (cine știe, cunoaște:P) îmi spunea: "Ioana, va veni și pentru tine momentul, când va trebui să gândești cu mintea și nu cu inima. Nu-ți va fi ușor...Ai să mă înțelegi atunci". Nu l-am înțeles atunci prea bine sau poate din naivitatea vârstei, nu am vrut să cred. Eu nu știu decît să fiu devotată, sinceră, implicată în ceea ce fac. Nu prea mă descurc în situații în care trebuie să strecor minciuni sau să pun mintea înaintea sufletului. Pentru mine, am mai spus-o, prietenii sunt rarități. Același om mi-a dat un autograf pe o cartea de a lui și mi-a scris, printre altele că -mi dăruiește cartea pentru "devoțiunea mea pentru ideea mea de prietenie". N-am mulți prieteni! Sunt însă câțiva oameni în viața mea care mi-au marcat sufletul, care au săpat inima și și-au conturat soclu acolo. Nu am cum să-i uit chiar dacă sunt în viața mea, perioade atît de aglomerate, încât uit că mi-e foame. Ei au un loc special, sunt aripi din sufletul meu pentru că, vorbind cu ei, mă poartă spre înălțimi pe care altfel nu prea le ating. Ei sunt culoarea roz din viața mea, sunt curcubeul sufletului și basmul minții. Am de câteva zile, o rană pe suflet chiar dacă într-un fel știu că am procedat corect. Am pus zilele trecute (și cred ca e printre puținele dăți; o fi un semn de îmbătrânire și ăsta!) rostul profesional pe prima treaptă. Nu mi-a fost bine pentru că am înșelat, cred încrederea unui prieten. A fost corect pentru colaborarea mea de acum, nu și prietenului care mi-a furnizat informația. Situația m-a dus cu gîndul la povața nasului și mă tot gîndesc oare la situații de genul ăsta s-o fi referit? Și dacă da, oare vine și reversul? Îmi doresc să înțeleagă într-un fel că aveam pe undeva dreptate. Sau nu...
Comentarii