Am avut trecere şi azi, şi ieri prin şcolile din Botoşani. Miroase a vacanţă. Miroase a dor de somn tîrziu şi de uitat la televizor până la o bucată de noapte. E o senzaţie pură de vacanţă şi perioada cea mai îndrăgită de toţi copiii. Cît de dor mi-e de acest timp! Cât aş vrea să mă întorc pentru o oră măcar să-mi retrăiesc aceste clipe! Să vin de la şcoală în ultima zi de an şcolar, să las diploma aruncată într-un raft oarecare, să mă descalţ de pantofii albi, să deschid uşa balconului de la etajul 1 al blocului din George Enescu (celebrele vile), să stau acolo de dimineaţă şi până seară, să ies afară de dimineaţă de la ora 8.00 şi să intru în casă doar când mă răzbate foamea. Să ţipe mama şi tata la mine că nu mai stau în casă ori că trîntesc uşa prea des, că urlăm prea mult şi prea tare pe casa scării, să mă certe că iar n-am citit nimic sau că am adus pe X sau Z în casă. Mi-e dor de poveştile de sfârşit de an şcolar cu prietenii din faţa blocului despre premiile obţinute şi de ruşinea aceea cu roşu' în obraz că n-ai luat decât premiul II sau III şi altu' coroniţă, de motivele, multe inventate, pentru care n-ai terminat cu flori pe cap. Mi-e dor de bucuria manifestată prin sărituri în patul cu arcuri, când mama ne-a adus vestea primei plecări la mare. Mi-e dor de Marele Belfast, câinele negru şi mare de la Neptun. Mi-e dor de copilărie, de vacanţele acelea în care doar julitura la genunchi, temele pentru şcoală şi "caţata" erau singurele probleme care măcinau sufletul. Şi chiar şi aşa, am avut când am vrut şi 'caţată, şi caramele, şi pufuleţi. Am avut şi julituri şi am rămas cu semne şi acum. Am avut şi teme, şi mare, şi munte. Am avut deci o copilărie cu vacanţe de care vara mi-amintesc cu drag şi uneori le retrăiesc cu alte clipe la fel de frumoase. Timpul trece, adună experienţe, vise, idei, iluzii în vreme ce amintirile ne dau fiori, vibrări cu care vâslim prin prezent şi viitor.
Comentarii