Sunt în impas. Mintea mi-e blocată. Gândurile împrăștiate care încotro. Mă adun greu și-mi fac griji cu nemiluita. Oare cât va dura? Nu, nu sunt deprimată, deocamdată cel puțin. Nu sunt nici măcar supărată, poate doar dezamăgită de situația actuală în care ne învârtim, în care ne răsucim și în care, dacă nu te zbați, nu reușești. Uneori, și dacă te zbați, nu-ți iese, și totuși ce am? De ce nu-mi regăsesc forța sau mai degrabă orientarea? Nu prea văd linii clare în față, nu deosebesc prezentul de ceea ce va urma. Știu doar că o lună e insuficient pentru a găsi o idee de salvat viața. Mă doare mintea, sufletul că nu există nicăieri interes pentru lucrurile făcute cu suflet, cu rațiune. Peste tot, aceeași întrebare: "Cât dai?" sau "Trebuie bani?". M-am plictisit de același scenariu sau poate că asta e ideea, să te rezemi de gardul vieții, să te cațeri pe el, să te ții bine, să găsești bucăți de sârmă, de cele mai multe ori ghimpată, pe care să-ți sprijini piciorul și să gonești. N-ai încotro, chiar și cu sânge. Viața este o Golgotă, miști într-un sens, uneori te îndepărtezi enorm de scopul propus inițial, o iei de la capăt, îți rănești gîndurile, îți julești genunchii sufletului, din când în când presari un curcubeu de zâmbete, alteori o cascadă de râs și din nou, de la capăt, treaptă cu treaptă, gonind spre necunoscut. Sunt într-o strâmtoare, mă ridic să văd soarele, clipește privirea spre el, cad, mă ridic, cad iar, plâng, râd, incertitudini mii, speranțe câteva, nimic, orizont, trecut, prezent, umbre de viitor. Asta și nimic, sunt în impas, sunt blocată în propriile gânduri răstălmăcite, încurcate, așteptând de undeva, cândva o ordine firească a lor...
Comentarii