Azi am avut un nou șoc, unul mai mic, căci pe undeva mă așteptam sau mă rog, m-am obișnuit cu neștiința, nepsarea, indolența, incultura, mai degrabă cu superficialitatea zilei de azi. Am întrebat azi pe cineva care aparține generației de azi de un mare și recunoscut compozitor român și mă refer acum la acei compozitori contemporani. Un compozitor cu premii multe la Festivalul Mamaia, cu piese încredințate majorității interpreților români, deci cunoscut. Am avut neplăcuta surpriză, da, neplăcuta, să aud: "Nu, nu știu cine e! Eu nu ascult muzica asta". Pe de o parte, e firească această necunoaștere, pe de altă parte e tristă.
Mi-aduc aminte că acum câțiva ani, nu mulți, compozitorul de care vorbesc m-a întrebat așa ca să-mi testeze cunoștințele "ce melodii am scris?". Nu m-am dus la marile lui șlagăre deși el la asta s-a așteptat. Îi spuneam cântece pe care le preferam eu compuse de el și tot citeam în ochii lui dezamăgire. Nu înțelegeam de ce. Altcineva, apropiat de al lui, mi-a dat de înțeles că de prima dată trebuia să spun marile șlagăre și apoi restul! Am replicat apăsat: "Am crezut că pe astea le știe toată lumea, am vrut să zic altceva!".
Revenind la mâhnirea mea de mai devreme, mă întreb așa pentru mine, probabil că n-am să primesc niciun răspuns, dar de fapt nu e o întrebare. E un exercițiu de imaginație pe care vi-l adresez tuturor și mai ales copiilor de azi, adolescenților, cei care se scaldă doar în apele muzicii lor. Rămâneți un minut pe scaunul din fața biroului pe care se află laptopul la care tastați, teleportați-va undeva în anii 2030, poate și mai bine, imaginați-vă muzica de atunci. Acum, desenați în minte muzica voastră de azi, dar atunci, calibrată pe timpul de atunci. Cum e? E ciudată, nu? Vouă vă place? E posibil să aveți aceeași reacție ca mine acum când veți întreba un adolescent al anilor 2030 "cine e Smiley?" și el să dea din umeri nepăsător.
Gândiți-vă, dragi adolescenți, că și voi veți crește și muzica voastră se va toci, se va risipi în negura timpului, poate mai repede decât cea în care am copilărit eu sau cea în care a fost copil mama mea, poate mai greu. Cert este că de noi depinde să nu fim indiferenți, să ne placă ce este al timpului nostru, dar în același timp să știm să-l așezăm pe o scară în funcție de alte epoci. Este clar că nu suntem nici primii, nici ultimii care ascultă o muzică a lor și, cu atât mai mult, avem datoria să nu ne lăsăm răpiți de valul trecător al generației pe care o trăim. Suntem prea goi în noi trăind doar așa din prezentul care se scurge grăbit fără să ne intereseze puntea și malul de dinaintea noastră, fără putință de comparație, fără regalul pe care-l oferă trecutul oricărui popor.
Comentarii