Idolii sunt și ei oameni. Asta mi-a zis-o mai demult cineva, mai înțelept și mai mare în ale presei ca mine și am reținut-o căci, ca orice copil, aveam tendința grăbită de a-mi apăra idolii cu orice preț. Nu vedeam dincolo de scenă sau dacă-l vedeam, el, idolul avea voie să facă orice. Fals! Idolii sunt oameni și tocmai pentru că niște copii și-i aleg drept modele de viață, au cu atât mai multă responsabilitate pentru viața pe care o trăiesc.
Cu toții trebuie să fim responsabili pentru faptele pe care le facem, dar ei, idolii unui copil de 10 ani, poate au datoria de a-și măsura vorbele de două ori înainte de a deschide gura, de se uita de două ori în stînga și în dreapta, de a citi cu două perechi de ochelari un contract sau o hîrtie înainte de a semna.
Idolii au dreptul la viață privată, zonă de regulă interzisă copiilor care-i privesc cu adorație infinită, dar viața lor privată trebuie să fie și ea trăită ca atare. Altfel, se va întâmpla ca soclul vestit al idolului să capete fisuri și la un moment dat se va surpa.
Dacă în viața privată ești de fapt un consumator de droguri, tu cel care pe scenă ești rege, dacă dincolo de terenul de fotbal, ești deschis matrapazlâcurilor, atunci icoana pictată în sufletele miilor de adolescenți va păli. Dar nu asta e cel mai important, căci până urmă fiecare copil, fiecare adolescent crește și odată dezamăgit, își va găsi alți idoli, alte plăceri, important e că odată descoperit cu mâța-n sac, vei constata suferința singurătății, răceala lumii.
Idolii urcă, zboară purtați de aripile celor care îl divinizează, dar tot ei sunt cei care, dacă nu-și trăiesc viața cu cumpătare și deminitate, vor sfârși prin a-și prăbuși propria personalitate, propriul drum. Idolii au aripi, dar cândva, nechibzuit, se pot frânge și atunci niciunul sau puțini din miile de fani vor veni să le lingă rănile.
E un moment cumplit pentru cel care cândva a fost venerat de milioane de oameni ca într-o clipă să-și vadă propria viață invers. Priviți cazul Gică Popescu, ieri fotbalist mare din generația de aur a fotbalului românesc, cel pentru care milioane de români strîngeau pumnii, azi, soarta l-a învins gonindu-l la subsolul ei. E trist, e real! Se întîmplă, restul sunt povești...
Cu toții trebuie să fim responsabili pentru faptele pe care le facem, dar ei, idolii unui copil de 10 ani, poate au datoria de a-și măsura vorbele de două ori înainte de a deschide gura, de se uita de două ori în stînga și în dreapta, de a citi cu două perechi de ochelari un contract sau o hîrtie înainte de a semna.
Idolii au dreptul la viață privată, zonă de regulă interzisă copiilor care-i privesc cu adorație infinită, dar viața lor privată trebuie să fie și ea trăită ca atare. Altfel, se va întâmpla ca soclul vestit al idolului să capete fisuri și la un moment dat se va surpa.
Dacă în viața privată ești de fapt un consumator de droguri, tu cel care pe scenă ești rege, dacă dincolo de terenul de fotbal, ești deschis matrapazlâcurilor, atunci icoana pictată în sufletele miilor de adolescenți va păli. Dar nu asta e cel mai important, căci până urmă fiecare copil, fiecare adolescent crește și odată dezamăgit, își va găsi alți idoli, alte plăceri, important e că odată descoperit cu mâța-n sac, vei constata suferința singurătății, răceala lumii.
Idolii urcă, zboară purtați de aripile celor care îl divinizează, dar tot ei sunt cei care, dacă nu-și trăiesc viața cu cumpătare și deminitate, vor sfârși prin a-și prăbuși propria personalitate, propriul drum. Idolii au aripi, dar cândva, nechibzuit, se pot frânge și atunci niciunul sau puțini din miile de fani vor veni să le lingă rănile.
E un moment cumplit pentru cel care cândva a fost venerat de milioane de oameni ca într-o clipă să-și vadă propria viață invers. Priviți cazul Gică Popescu, ieri fotbalist mare din generația de aur a fotbalului românesc, cel pentru care milioane de români strîngeau pumnii, azi, soarta l-a învins gonindu-l la subsolul ei. E trist, e real! Se întîmplă, restul sunt povești...
Comentarii