Enache, Bănică și căpșunile

Mi-a fost dat să asist la finele săptămânii trecute, din nou, la două concerte, unul susținut de Adrian Enache, unul de Ștefan Bănică. Primul, sâmbătă, al doilea, duminică. Ambele pline de extaz, ambele așteptate. E drept, la Bănică, un pic mai multă lume căci, față de cel de sâmbătă, aici, intrările și ieșirile din sala de spectacole de la Casa Tineretului de la Brăila au fost înțesate de oameni.

Risc să fiu acuzată subiectivitate scriind rândurile acestea, însă oricum ar fi, am o părere. Am venit la Brăila pentru concertul de sîmbătă. De când a început Festivalul George Grigoriu și am aflat că se cîntă live, cu orchestră, mi-am pus în gînd să ajung și eu la Brăila când va fi Adrian Enache în recital.

Am așteptat și iată că la a X-a ediție, minunea s-a întâmplat. Nu am avut răbdare și pașii mi s-au îndreptat spre sală și la repetiții. Erau încă repetițiile cu concurenții când eu am ajuns. M-am așezat pe scaun și m-am pus pe așteptat. Am aflat că în puțin timp va ajunge și Adi. Bun! Mai stăm, trebuie să văd cum se mișcă treaba.

Mi-a plăcut ce am văzut la repetiții și imaginația mea încerca să coloreze scena cu lumini, să pună în scenă spectacolul de deseară. Abia așteptam seara pentru a simți minunea asta de concert. A venit și momentul lui. Fără cuvinte.

Adrian Enache este un showman, topește publicul, cântă, face glume cu toate că acum nu a făcut prea multe. A fost un spectacol mai elegant, cu o doză mare de rafinament. A amintit de toți cei care l-au ajutat în carieră: Ionel Tudor, Andreea Andrei, Andrei Tudor, Viorel Gavrilă, Mihaela Runceanu, oamenii din radio, din televiziune, fanclubul. I-a mulțumit mamei aflată în sală, tatălui care îl privea de acasă pentru că "are prea multe emoții", copiilor, Diana și David, gest apreciat de o doamnă mai în vârstă de lângă mine. "Frumos, frumos", a spus femeia după ce Adrian a mulțumit copiilor săi.

Am ascultat și am cântat cu el piesele lui celebre "O singură noapte", "Ești o simplă amintire", am țipat în dorința mea ca și artistul meu de suflet să aibă la concert țipete feminine. N-a fost nevoie, au mai fost și altele care făceau la fel.

Am fost uluită să aud cît de bine sună "E luni, e marți"cu orchestră. Mi-am satisfăcut curiozitatea cu cântecul "Home" al lui Michael Buble preluat de Adrian căruia i-a adăugat câteva versuri românești. Mi-a vorbit de prea multe ori de piesa asta pe care el o cântă la "Tănase", în spectacolul "Piei, drace!" ca să nu fiu curioasă să o aud. Sună superb și și se potrivește vocii lui.

Adrian e un vulcan pe scenă, e plin de viață, are o energie de nestăpânit când cântă, obosește greu. Îi place să fie acolo, în fața publicului, îi place să aducă pofta de viață oamenilor, te și întrebi dacă omul ăsta a suferit sau suferă vreodată. Nu se vede, cel puțin pe scenă!

Duminică, Ștefan Bănică. Recunosc, după două zile pline de festival, am rezistat doar trei piese pe rândul din față. Îmi simțeam pleoapele prea grele ca să mai rezist în lumina scenei. Am plecat, cu toate că mi-a fost destul de greu să mă strecor din mulțumea de oameni lipită de perete care a închis practic orice ieșire din sală.

Am plecat cu gînd să mă duc spre hotel fiind prea obosită. M-am întors. Și mai greu am intrat, de fapt am rămas acolo, nu aveam cum înainta, am încercat să mai văd ceva de după umărul unui bărbat din față. Nu mai aveam cum pătrunde în sală, lumea baricadase intrarea în sală. Din culoarul privirii pe care l-am găsit, am zărit fumul pe scenă, un Bănică, și el efervescent, cu stilul muzical consacrat, cu piesele pe care, pe multe le-am auzit la Top Românesc, am mai văzut câțiva oameni pe tricourile cărora scria stafful lui Ștefan Bănică, am văzut că are un backing vocals cu două fete frumoase.

Întorcând capul în sală, cîteva tinere care au rămas în picioare dansau pe ritmurile piesei "Alerg printre stele", altele apladau de zor și după fiecare piesă terminată, urlete în neștire, în majoritate feminine specifice unui concert susținut de o vedetă masculină.

Am fost uimită, recunosc,  să văd pe cîteva rînduri femei în vârstă fericite, uitându-și vârsta, mișcându-se din scaun, în ritm de rock'n'roll. M-am uitat din nou spre scenă și pentru câteva clipe am avut imaginea din  "Liceenii rock'n roll" când trupa de liceeni îndrăgostiți de acest gen muzical cântau fericiți în fața colegilor. Am văzut, da, un Bănică neschimbat, plin de aplomb, dar un pic prea marketat. Nu am auzit dialog de la Bănică, mulțumiri, sensibilități vorbite și nu cîntate. A lipsit ceva!  A  fost, a cîntat și atît!

Am plecat spre hotel, e drept, înainte de a se încheia concertul, cu un singur gînd, nu știu nici acum dacă e real, dar a fost primul care mi-a venit în minte: sâmbătă, un show energic, plin de viață, vesel, dar natural, sincer, cald, uman,  în timp ce duminică, la fel, un show plin de energie, dar mult mai glacial, mai departe de suflet, mai puțin firesc.

Ca să continui comprația, aș spune asa: sîmbătă am mâncat căpșuni românești, care fac cu ochiul mai puțin, dar au gust, au miros, au zeamă, în timp ce duminică, am gustat din cele scumpe, care-ți fură ochiul, mari fiind, frumoase, dar crescute cu hormoni, care nu mai au niciun gust. Asta mi-a venit imediat! În rest, tăcere.

Una peste alta, sunt bucuroasă că sâmbătă mi-am mai împlinit un vis. Chiar merită banii un concert cu Adrian Enache &Orchestra (de data aceasta cu cea condusă de Ionel Tudor) și da, sper să aibă cât mai multe. De fapt, e un artist care merită cât mai multe astfel de idei de spectacol. Are nevoie de ele și de promovarea lor. Din păcate, puțini știu ce poate el pe scenă!