În primul rând, trebuie să spun că la ședințele de sumar, care se întîmplă oriunde, numai într-o redacție nu, că n-avem (așadar, cei care doriți să sprijiniți un proiect educațional frumos, de voluntariat, în care cresc copii frumoși și deștepți și dețineți un spațiu care s-ar preta unei redacții, dați-mi un semn!), propunerea de subiect pentru rubrica Interviul lunii e cel mai greu de găsit.
E cel mai vânat articol de micii reporteri, dar și cel mai greu de găsit subiectul. Dar, azi, s-a întâmplat ceva care îmi confirmă încă o dată că în sângele meu scrie cu litere mari PRESĂ, JURNALISM. La ora 12.00, la ședința de sumar, care de data aceasta s-a întîmplat la Uvertura Mall, sus, la etajul IV, ne-am propus un subiect, nu contează acum, cine, ci doar că exista o posibilitate foarte mare să nu putem aborda persoana în timp util. Bun, hai să ne luam și un plan de rezervă, o variantă B, dar care să fie aceea că niciunul nu avea o idee uimitoare. Am plecat cu gîndul că la varianta B ne mai gândim.
După-amiază, Alexandra mă sună. "M-am gândit la cineva pentru interviu". Îmi spune persoana. Evident, nu-mi inspiră mare lucru. "Mai căutăm, Alexandra", îi zic. Pe loc, îmi vine o idee! Sunt Zilele Matei Vișniec la Botoșani. "Cu Matei Vișniec", zic eu cu o jumătate de gură. Iar Alexandra mă susține, rugându-mă să-l sun pe directorul teatrului în seara asta, să stabilim daca se poate o zi, ca ea să aibă timp de documentare. Zis și făcut.
Pun mâna pe telefon, sun și în același timp, ochii îmi joacă pe siteul teatrului. Lansare de carte Matei Vișniec, duminică, 1 iunie, ora 18.00. Mă uit la ceas. Ora 18.00 fără câteva minute. WTF???
Închid telefonul știind clar că directorul teatrului nu avea cum să-mi răspundă fiind cu domnul Vișniesc și o sun pe Alexandra. Mârâie un pic că are de învățat, că n-a mâncat. Îi zic: "Alexandra, asta înseamnă presa! Vii?". Răspuns afirmativ categoric!
Mă îmbrac în același timp în care fac și o rapidă documentare despre Matei Vișniec. Printez tot ce se poate, pun o întrebare pe foaie, apoi tricoul pe mine, pun instrumentele necesare în geantă, pun altă întrebare provizorie pe agendă. Gonetă la teatru.
Alexandra, în fața teatrului, îi dau documentarea, întreb pe unul din oamenii din teatru care tocmai ies pe ușă dacă este și Matei Vișniec și primim răspunsul dorit. Săgeată, amândouă, în sală unde deja începuse spectacolul "Școala lui Gufi" al tinerilor de la Atelierul de Teatru.
Ne așezăm frumos, citim ce am printat, punem întrebările pe hârtie și așteptăm. Se termină spectacolul și încep emoțiile. Mergem la el, îl abordăm, ne-a acceptat interviul, dar după discuția cu tinerii din Atelier. Facem interviul (preventiv am pus și reportofonul) și treaba-i bună. Pentru numărul următor al ziarului Buzz avem interviu cu MATEI VIȘNIEC. Super!
Am avut o satisfacție dublă: am reușit un interviu cu Matei Vișniec și apoi pentru că, iată, copiii-reporteri, de data aceasta Alexandra, a văzut încă o dată ce înseamnă presa. Cum i-am zis azi: dacă la o premieră de teatru, vezi o sală elegantă și doar 2-3 oameni în blugi, să știi că ăia sunt ziariști. Evenimentul nu te așteaptă pe tine să termini de mâncat, tu trebuie să fie înaintea lui ca să-l prinzi.
Iar satisfacția că știi ceva înaintea multora, e uriașă. Asta, cred eu, e presa și îmi place să cred că acești copii învață să fie niște reporteri, nu însetați de senzațional, nu niște reporteri care aleargă printre manechine, ci, vreau să cred, sunt niște copii-reporteri cu aspirații de a păși în marile săli ale JURNALISMULUI. Asta îmi doresc eu pentru ei! Asta îi învăț!
Comentarii