Salt în timp. 23 martie 2003. În ziarul România liberă, ediția de Moldova, un anunț. Se caută corespondenți pentru mai multe județe printre care și Botoșani. Eu nu avem nicio zi de experiență în presă, poate doar așa mici inserturi pentru a vedea despre ce e vorba, dar nici pe departe experiență care să mă ajute în exploararea unor subiecte pentru un cotidian ca R.L.
Sun. Tupeu maxim. Era duminică după-amiază. Zi sfântă, zic, poate e mai bine așa decât luni. Răspunde. Îngheț pe loc. O voce masculină, pronunțată, îmi zice unde am ajuns. Era el. Mă prezint, zic de anunț. Și conversația se sfârșește prin solictarea de materiale. De unde? Cum?
Trebuie să fac față provocării cum necum, altfel de ce am sunat. Pornesc de luni dimineață, caut, aveam eu niște mici idei pe unde aș putea să mă duc, dar prea puține. Trimiteam zilnic texte scrise greoi, care pentru un cap prins în multe treburi gazetărești și administrative, cum era el ca șef de redacție de Moldova, era balamuc. Continui să trimit, nu mă las. Am ajuns în timp să-mi formez propria rețea de surse, din aproape în aproape, cu forțe proprii, fără ca cineva, aici, local, să-mi fie mentor. El mi-a fost de acolo, de la Brăila. Îmi explica ABC-ul gazetăriei prin telefon, pe Messenger. Am și azi paginile cu regulile de presă trimise ca să iasa articolele și mai bine, nu bine, cum spunea el. Mă încuraja. Paranteză. O lacrimă mă împiedică să continui.
Merg mai departe. Am ajuns să public și în România libera mare, adică ediția națională, mai cu seamă articole pe teme din județ. Eram fericită. "Scrie mai dur", "Ia-te de ei!", îmi spunea mereu. "Fă și analize politice", mai spunea el când mai vedea un progres la mine. Iar eu mă minunam în gând "Cine? Eu? Dar pot?", iar lui, cu voce hotărâtă, îi spuneam "Da, da, o să încerc!". Tot de la el am o frază pe care am transmis-o și micilor mei reporteri: "Să te uiți peste textele tale corectate de mine!". Și mă uitam și la ale mele, și la ale colegilor din celelalte județe. Așa am învățat să scriu. Uitându-mă peste textele mele corectate de el. Pauză. O altă lacrimă pentru el.
În 2006 s-a zbătut, pentru că era foarte greu, să-mi facă mult visata carte de muncă la SC R S.A. Și am avut. Și salariu frumos, și bonuri de masă. Și asta, datorită lui pentru că el a considerat că merită efortul de mă ridica, de mă dezvolta. A crezut mult în mine. Pauză. O lacrimă, din nou. De fapt, plâng de-a binelea. :( Dorian Stoianovici, primul șef, tatăl meu profesional, nu mai este AICI, nu-l mai pot suna!
Colaborarea s-a încheiat, nu pentru că el nu a mai vrut sau pentru că eu m-am supăarat. Așa a fost să fie. Eu nu am vrut să merg cu echipa de la București decât dacă printre cei de acolo va fi și Dorian, primul meu șef. Și n-a fost. Am considerat atunci că acolo e punctul pentru R.L. în viața mea.
Regreta și el momentul acela. Am mai vorbit cu el de multe ori după ce n-am mai colaborat. Îi mulțumeam frecvent pentru ce mi-a oferit, că mi-a întins o mână când poate nici nu visam să lucrez în presă. Și el spunea, în modestia lui mare. "Meritul e al tău Ioana! Tu ai muncit, tu ai vrut să ajungi aici, eu nu am făcut decât să te angajez".
Da, Dorian, să mă angajezi, dar cine mai are răbdare azi cu un tânăr să învețe la locul de muncă, să primească și bani, e drept, poate nu mulți, așa cum recunoșteai și tu, dar erau primii ani, erau primii bani și asta era totul. Erau poate bani pe care îi dădeam tot pentru ziar: internet, adidași, blugi, dar erau ai mei, munciți de mine. Primii mei bani. Pauză. Plâng. Bani cu care singură mi-am plătit facultatea. Cu efort, dar meritat!
Îmi aprecia ambiția și tenacitatea și știa să mă pună în valoare, ceea ce pentru mine a fost TOTUL atunci. Încrederea pe care a dat-o unui copil plin de timiditate (Pauză. Lacrimi în cascadă.) a fost divină, a fost NOROCUL MEU. Datorită lui sunt azi ceea ce sunt, sunt aici, în presă. Am avut determinare, am avut ambiție, dar dacă el nu-mi deschidea ușa, nu mă lăsa să-mi șterg picioarele de preșul încăperii lui, eu astăzi poate că eram pe alte cărări.
Avea planuri să colaborăm în continuare. Era un visător și un luptător permanent! Se mira mereu că-l sunam de ziua lui, că-i reținusem data nașterii: 25 aprilie. Se bucura că-l sunam cu aceeași consecvență chiar și după ce colaborarea noastră se încheiase. Da, pentru că eu nu pot să uit că de acolo, de la el, au început pașii mei prin profesia asta.
Mai în urmă cu câțiva ani, copiind puțin modelul "Surprize, surprize", o colegă din presă m-a întrebat dacă ai fi canapeaua surprizelor și Andreea Marin te-ar întreba care persoană ai vrea să vină pe poarta aceea pentru a-i mulțumi, care ar fi aceea, i-am spus repede, fără să gândesc mult: DORIAN STOIANOVICI.
Știa de BUZZ și aprecia proiectul, îmi dădea sfaturi, mă încuraja, comenta pe Facebook mereu, în stilul lui plin de umor și ironie fină. I-a plăcut ideea că lucram pentru primar, primarul acela pe care îl aprecia din articolele pe care le scriam despre ce făcea el în oraș. Primarul care a adus cele mai multe fonduri europene în oraș, primarul Cătălin Flutur.
Da, Dorian. Mi se pare acum doar că ne-am întâlnit de prea puține ori în viața asta și totuși am învățat atât de multe de la tine. Nu pot decât să mă înclin din nou, să-ți mulțumesc și tu să-mi spui din nou "E meritul tău, Ioana!", iar eu, din nou, să te contrazic. Degeaba. Aș prefera asta de o mie de ori asta decât să scap acum lacrimi printre taste. Sufletul tău mare merită însă un loc plin de lumină acolo, în Rai. Sunt sigură că așa va fi. Mulțumesc mult pentru tot! În viața mea ai avut o contribuție fabuloasă! Pentru mine ești și vei rămâne tatăl meu profesional...
Comentarii