Generația noastră, generația cu cei mai frumoși artiști

Mă consider un om fericit. Fericit cu alegerile muzicale pe care le-am făcut. Cu muzica și artiștii cu care am crescut. Mi-ar plăcea ca și copiii de azi, tinerii de azi să aibă măcar jumătate din spuma bucuriei smulsă din trăirile noastre, ale celor trăiți cu cheia de gât și ar înțelege ce spun. 

Nu au termen de comparație și atunci, firesc, muzica lor e cea mai bună. Normal. Și mie îmi plac câteva voci, câteva piese din lumea lor muzicală, cum, sunt convinsă, că și lor le place ceva din ceea ce am trăit noi muzical în adolescență, în copilărie. Dar asta nu schimbă cu nimic situația. Ei au o altă lume muzicală, una în care dăruirea, consecvența, pasiunea nu sunt condiții obligatorii. La noi, da! 

Nu te puteai numi fan dacă pe cheia introdusă în broasca de la ușa artistului ori a trupei preferate nu aveai înscrise nu unul, nu două, ci toate aceste cuvinte. Am trăit deplin adolescența în lumea muzicii, am trăit muzica românească deși niciodată nu am cântat. Mai degrabă astăzi, copiii ori tinerii își doresc să fie idoli, să fie cei care urcă pe scenă și cântă, în timp ce noi ne încărcam sufletele cu emoții, brațele cu flori, mintea cu vorbe alese în drumul spre sala de spectacol unde se anunța încă un spectacol. Un spectacol din acela cu afiș, la o casă de cultură, atunci mai îngrijită decât acum, cu bilete la intrare. Și așteptam. 

Noi scriam scrisori cu zecile, cu sutele, pentru că speram în minunea, nu a unei emisiuni muzicale ca acum, ci ca artistul nostru preferat să apară acolo. Noi, în visele noastre de atunci, dialogam cu ei și râvneam la un dialog cât de scurt, iar când acesta venea, niciun cuvânt nu mai egala cu miile de fraze pompoase din dialogurile noastre imaginare. 

Astăzi, unde sunt emisiunile muzicale de la televizor? Astăzi, întâlnirile fanilor se produc inuman, pe Facebook. Noi programam din timp întâlniri în țară, ne vedeam într-un oraș oarecare și ni se părea atât de scurtă ziua în care discutam cu toții despre pasiunea care ne anima.

Ei discută în grupuri, prin linkuri și cam atât! Ei nu mai cer să li se dea muzica preferată pentru că de cele mai multe ori muzica preferată a lor e cea pe care o primesc. Dar, în condițiile acestea unde e personalitatea lor, unde e sufletul lor?

Cred și nu e prima dată când o spun, noi, cei crescuți cu cheia de gât, am avut parte de cea mai frumoasă generație de artiști. Am crescut cu artiști faini, oameni care după concert nu se sfiesc să stea cu tine la o cafea câtă vreme îi demonstrezi consecvența, dragostea ta de om statornic.

Noi, cei crescuți cu cheia de gât, suntem fericți pentru artiștii care ne-au format sufletele frumoase prin muzica lor, ne-au determinat prin modul lor de a fi să fim așa  cum ei au vrut să le fim: loiali, sinceri, devoratori de ei înșiși, cinstiți, calzi, fericiți de întâlnirea cu ei, bravi, entuziaști, drepți, perseverenți, puternici.

Pentru fiecare cuvânt pot exemplifica prin propria persoana și propria-mi dăruire pentru un artist. Dar o pot face și-n numele altora, la fel ca mine, cu același sau cu alți artiști.

Noi, cei crescuți cu cheia de gât,  eram o familie, ne cunoșteam după nume, după pasiunea nutrită, din scrisori, din dialogurile de la radio sau tv. Eram pentru că trăiam și trăiam fericit iar astăzi ne bucurăm de relații frumoase de prietenie. Le doresc și copiilor de astăzi să aibă parte de bucuriile noastre muzicale. Cu muzica lor, dar se va întâmpla ea oare? Au ei curajul să fie dedicați, sinceri, consecvenți, loiali unui om, unui vis, unei pasiuni?