Pata de cerneală și caietul imaculat

Vântul îmi răscolește gândurile și printre rânduri citesc litere scrise într-o caligrafie impecabilă. Aproape că nu-mi vine să cred că e scris de mâna unui școlar de astăzi. Te mai întreb o dată dacă puștiul cu caschetă albastră a scris pagina aceea cu două pete de cerneală: una în colțul de jos, alta pe mjiloc. Râzi în colțul gurii când îmi spui câte lacrimi au vărsat ochii lui migdalați pentru petele care seamănă până la urmă cu două flori.

Ce e până la urmă o pată?
Ceva în imginația noastră și, în mod categoric, nimic întâmplător. O pată e o lacrimă, o hartă. De multe ori îmi imaginez într-o banală pată doi îndrăgostiți. Le văd și sărutul lor pasional, și cum mâna lui se ridică pe coapsele ei fierbinți. Cum tu nu simți căldura corpului niciodată dintr-o banală pată albastră? Ce trist trebuie să-ți fie sufletul dacă nu reușești să pătrunzi dincolo de pata de cerneală a școlarului pe caietul lui de dictando.

În timp ce copilul își suflecă mînecile cămeșii gata să rupă pagina pătată, îl apuc de guler și-l rog să mai lase pata pe bucata aia de dictando. Liniile caietului pătat îmi arată încă o dată că lumea nu e chiar așa de imaculată precum o credem noi, cei naivi și plini de speranțe, de vise.

Copilul dă semne de oboseală. Vrea să rupă foaia, să scrie din nou. Copilul trăiește în lumea lui imaculată, visează pe alb, în timp eu, adultul, îmi port pașii în pete de albastru sau roșu, desenând himere și deșertăciuni.

Pata se strânge boț și se prăvale în coșul de plastic de sub biroul cu brațe de lemn. Copilul deschide caietul și scrie la fel de caligrafic pe albul foii de dictando. Eu nu mai îmi aduc aminte nimic, copilul scrie și din când în când întreabă dacă zmeii au aripi, dacă îngerii vorbesc, dacă mama și tata chiar iubesc, de unde vine lumea, de unde se aprinde sufletul. Eu plec capul în față și abia reușesc să țin pasul cu naivitățile pruncului din fața caietului de dictando imaculat.

Comentarii