E primăvară în noiembrie. Astăzi, toamna cea ruginie, toamna spectaculară în culorile ei de vrajă, s-a îmbrăcat în rochie cu bretele. Și-a tras peste umeri un cardigan și a început să pășească foșnind prin frunzele moarte. Parcă se simțea vinovată că a atacat prea repede vremea, că a ucis seninul albastrului înalt. Râdea efectiv Noiembrie de pașii noștri încărcați. Prin frunzele galbene calc agale, plec fruntea, măsor cu talpa bocancului fiecare urmă uscată, lasată de Toamnă. Scot telefonul din buzunarul hainei și memorez două cuvinte cu sens opus, dar atât de potrivite în contextul în care mă aflu. Lumina îmi străbate chipul de care agăț din nou un zâmbet rupt din soarele puternicului Noiembrie. Toamna își are nostalgiile ei. Te îmbrățișează. Te salută. Te cheamă. Te strigă. Te imploră. Nu. N-o poți refuza. Toamna este amantul perfect. Te simți legat de casă, de omul iubit, îl divinizezi, dar la doi pași un zâmbet te cucerește. Nu-i reziști. Te simți ușor vinovat, dar cazi în umbra noilor mângâieri. Toamna înseamnă mai degrabă trecerea timpului, te usucă, te stoarce de libertate, dar în același timp îți strecoară în plete parfumul reveriilor efemere, al pașilor interziși. Îți place și te simți vinovat de melancolia ei.
Comentarii