Se mai uita o dată în oglindă. Făcu ochii mari. Își pieptănă cu grija bretonul proaspăt tuns. Încă o dungă de ruj pe buze, bocancii negri în picioare, rucsacul în spate și, trântind din nou ușa, ieși. Ieși cu aceeași non-șalanță cu care își obișnuise vecinii. Privea un pic de sus, în opinia lor, dar ei nu-i păsa. Salută grăbit cu buzele abia deschise și apăsa grăbit pasul pe asfaltul rece de iarnă. Ace tari îi brăzdau chipul ei pus în evidență de ochii migdalați, conturați acum de albastrul pleoapei și o linie neagră tușată la fel de grăbit, dar impecabil.
Era februarie, la final, dar cu aceleași temperaturi grele pentru trupurile firave, îndrăgostite mai degrabă de lejeritatea unei călduri de iunie. Pe străzile înguste ale cartierului doar pașii ei se pierdeau la ora aceea matinală. O mașină roșie, cu număr străin, imensă i-a tăiat orizontul privirii. A rupt-o din filmul dimineții petrecute afară, într-o solitudine pe care o prefera astăzi.
Mers legănat, păr blond, blugi drepți și strânși pe picior - asta era ea în dimineața aceea de final de februarie. Spera încă la dansul alb al vremii. Și-ar fi legănat pașii în ritmul fulgilor desprinși din imaculatul înalt. Zâmbea permanent în ciuda reveriei sale profunde. Mașina aceea roșie opri la câțiva pași de ea. Ușa din spate a unui magazin se deschise și un bărbat în alb, gras se grăbi să deschidă portbagajul mașinii. Ridicase lăzile de pâine și le cără în holul magazinului.
Alături, un copil îmbrăcat sumar, cu pantaloni rupți, murdar și un tricou peste care avea un fel de cojoc mai mare cu vreo trei numere, își plângea soarta. Cu mâna întinsă spre mila celor, prea puțini, care treceau pe acolo. Plângea aproape. Fata își deschise rucascul. Fir-ar să fie, portofelul gol și nici măcar o plăcintă nu putea să-i cumpere. Din lada bărbatului gras alunecă o pâine albă, pufoasă. Fata se grăbi s-o ridice. Bărbatul intră, în grabă, în magazia din spate, trăgând cu piciorul ușa după el. "Știți....", apucă să spună copila cu pâinea aceea fierbinte în mână.
Copilul o privea trist, tremura. Îi întinse pâinea aceea albă, aburindă. Copilul o apucă cu ambele mâini și înfulecă cu poftă din ea. O lacrimă căzu pe obrazul fetei cu pașii tot mai departe de bietul copil. Din când în când își întorcea privirea. Copilul rămânea neclintit mușcând fericit din pâinea aburindă.
Privirea i se intersecta fetei pentru prima data în iarna aceea cu o perdea deasă, albă, căzută de sus. Fulgi mari, pufoși cădeau peste trupul ei firav. Alerga să-i prindă pe fiecare în parte. Pentru prima data, în iarna aceea.
Pentru prima dată visam la zăpada albă, la albul iernii noastre. Și totuși, doar ianuarie. Doar ianuarie sec și rupt de timpul pe care îl traversăm.
Era februarie, la final, dar cu aceleași temperaturi grele pentru trupurile firave, îndrăgostite mai degrabă de lejeritatea unei călduri de iunie. Pe străzile înguste ale cartierului doar pașii ei se pierdeau la ora aceea matinală. O mașină roșie, cu număr străin, imensă i-a tăiat orizontul privirii. A rupt-o din filmul dimineții petrecute afară, într-o solitudine pe care o prefera astăzi.
Mers legănat, păr blond, blugi drepți și strânși pe picior - asta era ea în dimineața aceea de final de februarie. Spera încă la dansul alb al vremii. Și-ar fi legănat pașii în ritmul fulgilor desprinși din imaculatul înalt. Zâmbea permanent în ciuda reveriei sale profunde. Mașina aceea roșie opri la câțiva pași de ea. Ușa din spate a unui magazin se deschise și un bărbat în alb, gras se grăbi să deschidă portbagajul mașinii. Ridicase lăzile de pâine și le cără în holul magazinului.
Alături, un copil îmbrăcat sumar, cu pantaloni rupți, murdar și un tricou peste care avea un fel de cojoc mai mare cu vreo trei numere, își plângea soarta. Cu mâna întinsă spre mila celor, prea puțini, care treceau pe acolo. Plângea aproape. Fata își deschise rucascul. Fir-ar să fie, portofelul gol și nici măcar o plăcintă nu putea să-i cumpere. Din lada bărbatului gras alunecă o pâine albă, pufoasă. Fata se grăbi s-o ridice. Bărbatul intră, în grabă, în magazia din spate, trăgând cu piciorul ușa după el. "Știți....", apucă să spună copila cu pâinea aceea fierbinte în mână.
Copilul o privea trist, tremura. Îi întinse pâinea aceea albă, aburindă. Copilul o apucă cu ambele mâini și înfulecă cu poftă din ea. O lacrimă căzu pe obrazul fetei cu pașii tot mai departe de bietul copil. Din când în când își întorcea privirea. Copilul rămânea neclintit mușcând fericit din pâinea aburindă.
Privirea i se intersecta fetei pentru prima data în iarna aceea cu o perdea deasă, albă, căzută de sus. Fulgi mari, pufoși cădeau peste trupul ei firav. Alerga să-i prindă pe fiecare în parte. Pentru prima data, în iarna aceea.
Pentru prima dată visam la zăpada albă, la albul iernii noastre. Și totuși, doar ianuarie. Doar ianuarie sec și rupt de timpul pe care îl traversăm.
Comentarii