Sunt un om timid. Am fost și mai timidă decât sunt acum, pentru că viața în general, meseria pe care am practicat-o de la 23 de ani m-au întărit, mi-au dat încredere în propriile forțe. Dar, din păcate, timiditatea asta e tare păguboasă pentru un copil ori tânăr. De cele mai multe, cei care nu te cunosc, dacă nu ai tupeu să vorbești, te iau de fraier. Ți se spune chiar, nu că n-ai curaj să scoți un cuvânt pe gură, ci că habar n-ai, că ai ajuns acolo așa întâmplător. Îmi cunosc traseul în viața mea bine, știu cât am muncit și cât nu datorez nimănui nimic din ceea ce sunt. Doar părinților pentru răbdare, pentru susținere le mulțumesc.Știu că n-am făcut rău nimănui niciodată și mi-am văzut de treabă așa cum am putut mai bine. Cu bucuriile, cu greșelile mele.
Mi-am așezat fiecare petricică la cărarea asta. Și știu că mi-a fost frică mereu să arunc întrebări în conferințele de presă cu toate că mi-au spus-o mai mulți că cea mai proastă întrebare a unui jurnalist, e cea pe care n-o pune. N-am avut curaj. Ei bine, am avut de multe ori curiozități în conferințele de presă la are participam, n-am avut însă curaj. Preferam să rămân după și să le aflu singură. Mi-a fost mereu teamă că o să râdă lumea de mine observând cum obrajii mi se vor înroși, că vocea va fi gâtuită etc. Mi-e teamă să vorbesc dacă nu cunosc persoane și mă deschid greu în fața necunoscuților. Îmi tremură vocea și îmi cunosc deficiența asta, de aceea prefer să tac sau să aștept momentul potrivit. Cu orice risc. Și acum mi-e teamă să vorbesc în public. Dar meseria asta pe care o iubesc, jurnalismul, mi-a dat mai mult curaj, de aceea o iubesc așa de mult. Și știu cât de greu mi-a fost să n-am pe nimeni în preajmă la început de drum care să-mi spună cum se scrie o știre, de care să mă agăț pentru a învăța traseul știrilor, cineva care să-mi spună la ce ușă să bat. Sunt anul viitor 15 ani de când am pășit în minunata lume a jurnalismului, dar încă mă confrunt cu această grea problemă. Timiditatea nu trece, se mai estompează, se mai ameliorează, timid, însă, vei fi mereu.
Nu am avut habar de unde vin știrile, dar am învățat drumul lor de capul meu. Lumea e atât de perversă azi încât are senzația că dacă nu comunici, dacă pritocești acolo tu cu tine spre reușitele tale, dacă ești din ăia care își spun oful sau lansează idei după ce mulțimea pleacă pentru că n-ai curaj altfel, nu ești cu ea. Mă dor judecata oamenilor fără să înțeleagă situațiile, răutățile, privirile astea urâte când treci pe lângă cineva. Ochi încrucișați. Mi s-a întâmplat. Dacă te deranjeză ceva la un om spune-i în față problema pe care o ai cu el. Poate că el nici nu -și dă seama că un gest cândva făcut ție te-a deranjat. Altfel, a-l critica fără ca cel vizat să cunoască, chiar e o răutate. Gândește-te că propriul tău copil poate păți la fel. Să fie un boț cu ochi mari și negri, să n-aibă curaj de a vorbi în preajma altora și ceilalți să-l considere un fel de oaie neagră, de pată în grup ori nu de înălțimea lor. Cine decide însă cine e mai bun, mai potrivit pentru un lucru? Noi sau viața în genere?
Mi-am așezat fiecare petricică la cărarea asta. Și știu că mi-a fost frică mereu să arunc întrebări în conferințele de presă cu toate că mi-au spus-o mai mulți că cea mai proastă întrebare a unui jurnalist, e cea pe care n-o pune. N-am avut curaj. Ei bine, am avut de multe ori curiozități în conferințele de presă la are participam, n-am avut însă curaj. Preferam să rămân după și să le aflu singură. Mi-a fost mereu teamă că o să râdă lumea de mine observând cum obrajii mi se vor înroși, că vocea va fi gâtuită etc. Mi-e teamă să vorbesc dacă nu cunosc persoane și mă deschid greu în fața necunoscuților. Îmi tremură vocea și îmi cunosc deficiența asta, de aceea prefer să tac sau să aștept momentul potrivit. Cu orice risc. Și acum mi-e teamă să vorbesc în public. Dar meseria asta pe care o iubesc, jurnalismul, mi-a dat mai mult curaj, de aceea o iubesc așa de mult. Și știu cât de greu mi-a fost să n-am pe nimeni în preajmă la început de drum care să-mi spună cum se scrie o știre, de care să mă agăț pentru a învăța traseul știrilor, cineva care să-mi spună la ce ușă să bat. Sunt anul viitor 15 ani de când am pășit în minunata lume a jurnalismului, dar încă mă confrunt cu această grea problemă. Timiditatea nu trece, se mai estompează, se mai ameliorează, timid, însă, vei fi mereu.Nu am avut habar de unde vin știrile, dar am învățat drumul lor de capul meu. Lumea e atât de perversă azi încât are senzația că dacă nu comunici, dacă pritocești acolo tu cu tine spre reușitele tale, dacă ești din ăia care își spun oful sau lansează idei după ce mulțimea pleacă pentru că n-ai curaj altfel, nu ești cu ea. Mă dor judecata oamenilor fără să înțeleagă situațiile, răutățile, privirile astea urâte când treci pe lângă cineva. Ochi încrucișați. Mi s-a întâmplat. Dacă te deranjeză ceva la un om spune-i în față problema pe care o ai cu el. Poate că el nici nu -și dă seama că un gest cândva făcut ție te-a deranjat. Altfel, a-l critica fără ca cel vizat să cunoască, chiar e o răutate. Gândește-te că propriul tău copil poate păți la fel. Să fie un boț cu ochi mari și negri, să n-aibă curaj de a vorbi în preajma altora și ceilalți să-l considere un fel de oaie neagră, de pată în grup ori nu de înălțimea lor. Cine decide însă cine e mai bun, mai potrivit pentru un lucru? Noi sau viața în genere?
Comentarii