Ar trebui să încep postarea aceasta cu o adâncă mulțumire adresată șefului de atunci, Dorian
Stoianovici, care la telefonul ăla dat de mine în urma anunțului lor cum că sunt în căutare de corespondenți pentru câteva județe, printre care și Botoșani, mi-a zis așa ferm: "Trimite marfă!". În clipă aia, mai mult de rușine, am zis: "Da, cum să nu!". Când am închis, a început panica. Marfă? Adică texte. Adică articole. Adică informații. De unde le-aș putea lua? Sunt 15 ani de atunci. Exact, azi, 23 martie, fac 15 ani de la acel telefon care a deschis aventura mea în frumosul jurnalism. Nu m-a interesat niciodată, nici o clipă, nici faptul că eram prea mică pentru un cotidian atât de mare, nici ironiile colegilor din presa botoșăneană, nici răutățile lor. Vedeam doar un singur drum zi de zi: să caut marfă. Și, culmea, o găseam. Numai eu știu cum și cât le căutam și unde le găseam. Singură, zi de zi.
Am început cu Poliția, cu Urgențele. Apoi, la cererea redacției, cu politică, cu administrație. Am descoperit domeniul educației. Apoi, cultura. De ăsta din urmă am fost cel mai mult atrasă. Și de educație. Poate de aia, astăzi, m-am legat atât de mult de o chestie cum e ziarul Buzz.
Auzeam apoi aprecieri la adresa articolelor pe care le trimiteam de la colegii ăia care mă persiflau atunci la început, iar asta îmi dădea curaj. Pentru asta le mulțumesc. Sunt un om care m-am hrănit din încurajări, care s-a format din modele. Mi-a plăcut. Și așa au venit, treptat, și alte colaborări, descoperind o mare pasiune pentru mine: Radio. Aici mi-am făcut și cea mai bună prietenă dintotdeauna. Aici am înțeles cum e să ai o redacție, să ai colegi și să vii cu idei pentru conceptul editorial al instituției.
Mi-a plăcut la nebunie și statutul de corespondent al revistei VIP. Era un alt tip de materiale. oameni deosebiți, chestii ciudate, dar pozitive. Eram, deci, provocată, iar provocările au fost plăcerea mea. Am și acum în portofelul din rucsacul pe care îl port zi de zi regulile de scriere pentru un articol în România liberă. Le port din drag, pentru că efectiv mă simt legată încă de ele. Le am acolo, ca un mic talisman al meu.
Am învățat mult din frumosul jurnalism și mă simt norocoasă că am avut la început perioada aceea în care jurnalismul încă n-a prins gustul banului. Încă se făcea pentru adevăr, pentru sinceritate, pentru oameni. Încă mai exista decență. Am prins perioada aceea în care trimiteam texte scrise acasă, salvate pe dischetă și trimise de la un centru de internet din oraș, căci era încă un lux să ai la domiciliu internet. Asta m-a învățat mai mult să fiu un om responsabil.
Nu mai îndepărtați tinerii sinceri, inteligenți, de bun simț, buni cu-adevărat, de jurnalism, spunându-le că nu e o meserie bănoasă, spunându-le că nu e o meserie de viitor, pentru că altfel o să pună mâna în continuare pe ea, pe meseria asta, aceiași tineri care nu au niciun un interes pentru adevăr, pentru sinceritate, pentru valoare. Spuneți-le doar că la fel ca-n teatru, jurnalismul e o meserie pentru care trebuie să arzi mereu, că nu e o meserie care are timp să aștepte. Se întâmplă ceva, îți iei geanta în care ți-ai aruncat aparatul de fotografiat, pixul, agenda, reportofonul și ai fugit. Altfel, tu pierzi sau nu ești făcut pentru jurnalism. Jurnalismul nu e altceva decât o întâlnire cu sinceritatea, cu adevărul. Doar oamenii de bun simț o pot face la modul cel mai pur, aducând în fața cititorului/ telespectatorului/ ascultătorului doar întâlniri care chiar merită, care pot constitui modele pentru generațiile de copii și tineri care cresc. Asta am învățat eu să simt pentru și despre jurnalism în cei 15 ani. Asta îi voi învăța și pe micii reporteri de la ziarul Buzz și dacă va fi dintre ei unul măcar care să continuie acest minunat drum, inima mea va căpăta o viață în plus.
Stoianovici, care la telefonul ăla dat de mine în urma anunțului lor cum că sunt în căutare de corespondenți pentru câteva județe, printre care și Botoșani, mi-a zis așa ferm: "Trimite marfă!". În clipă aia, mai mult de rușine, am zis: "Da, cum să nu!". Când am închis, a început panica. Marfă? Adică texte. Adică articole. Adică informații. De unde le-aș putea lua? Sunt 15 ani de atunci. Exact, azi, 23 martie, fac 15 ani de la acel telefon care a deschis aventura mea în frumosul jurnalism. Nu m-a interesat niciodată, nici o clipă, nici faptul că eram prea mică pentru un cotidian atât de mare, nici ironiile colegilor din presa botoșăneană, nici răutățile lor. Vedeam doar un singur drum zi de zi: să caut marfă. Și, culmea, o găseam. Numai eu știu cum și cât le căutam și unde le găseam. Singură, zi de zi.
Auzeam apoi aprecieri la adresa articolelor pe care le trimiteam de la colegii ăia care mă persiflau atunci la început, iar asta îmi dădea curaj. Pentru asta le mulțumesc. Sunt un om care m-am hrănit din încurajări, care s-a format din modele. Mi-a plăcut. Și așa au venit, treptat, și alte colaborări, descoperind o mare pasiune pentru mine: Radio. Aici mi-am făcut și cea mai bună prietenă dintotdeauna. Aici am înțeles cum e să ai o redacție, să ai colegi și să vii cu idei pentru conceptul editorial al instituției.
Mi-a plăcut la nebunie și statutul de corespondent al revistei VIP. Era un alt tip de materiale. oameni deosebiți, chestii ciudate, dar pozitive. Eram, deci, provocată, iar provocările au fost plăcerea mea. Am și acum în portofelul din rucsacul pe care îl port zi de zi regulile de scriere pentru un articol în România liberă. Le port din drag, pentru că efectiv mă simt legată încă de ele. Le am acolo, ca un mic talisman al meu.Am învățat mult din frumosul jurnalism și mă simt norocoasă că am avut la început perioada aceea în care jurnalismul încă n-a prins gustul banului. Încă se făcea pentru adevăr, pentru sinceritate, pentru oameni. Încă mai exista decență. Am prins perioada aceea în care trimiteam texte scrise acasă, salvate pe dischetă și trimise de la un centru de internet din oraș, căci era încă un lux să ai la domiciliu internet. Asta m-a învățat mai mult să fiu un om responsabil.
Nu mai îndepărtați tinerii sinceri, inteligenți, de bun simț, buni cu-adevărat, de jurnalism, spunându-le că nu e o meserie bănoasă, spunându-le că nu e o meserie de viitor, pentru că altfel o să pună mâna în continuare pe ea, pe meseria asta, aceiași tineri care nu au niciun un interes pentru adevăr, pentru sinceritate, pentru valoare. Spuneți-le doar că la fel ca-n teatru, jurnalismul e o meserie pentru care trebuie să arzi mereu, că nu e o meserie care are timp să aștepte. Se întâmplă ceva, îți iei geanta în care ți-ai aruncat aparatul de fotografiat, pixul, agenda, reportofonul și ai fugit. Altfel, tu pierzi sau nu ești făcut pentru jurnalism. Jurnalismul nu e altceva decât o întâlnire cu sinceritatea, cu adevărul. Doar oamenii de bun simț o pot face la modul cel mai pur, aducând în fața cititorului/ telespectatorului/ ascultătorului doar întâlniri care chiar merită, care pot constitui modele pentru generațiile de copii și tineri care cresc. Asta am învățat eu să simt pentru și despre jurnalism în cei 15 ani. Asta îi voi învăța și pe micii reporteri de la ziarul Buzz și dacă va fi dintre ei unul măcar care să continuie acest minunat drum, inima mea va căpăta o viață în plus.
Comentarii