Dimineață, la ședința de sumar, 20 de mâini ridicate în dorința și speranța lor de a prinde ocazia unică de a face un interviu cu vedeta momentului, Lidia Bubble. Le-am zis din start că nu pot alege pe unul dintre ei. Toți, nu mai mari de 10-11 ani. Nu pot să aleg căci le înțeleg pofta aceasta nebună pentru a respira o vorbă în preajma artistului preferat, de a -i smulge un autograf, de a te lipi de un selfie cu ea. I-am pus doar în gardă cu ideea că e posibil să nu avem acces în culise, căci suntem prea mulți, că artista poate nu va oferi interviuri. Lucru petrecut de altfel. Niciuna din întrebările pregătite de ei pe carnețelele lor colorate nu a putut fi adresată. Nici interviu, nici autograf. Doar poze. O puștoaică aflată în zonă a venit special pentru artistă. A făcut poză, dar n-a apucat să-i dea cadoul pregătit pentru ea pentru că totul se precipita prea rapid în jurul artistei. Era supărată. O înțeleg. Știu cum e să te gândești la artistul drag, să-i faci o surpriză și să fii grăbit, să nu ai timp să i-l oferi, să ai emoții. Copiii aceștia pun suflet la întâlnirile astea. Eu îi înțeleg perfect, le simt trăirile, le văd bucuria cum nimeni altcineva n-o poate observa. Doar că eu am avut norocul unor artiști pentru care a contat publicul căci ei au știut că publicul te crește.
Salt în timp. 1999. Octombrie. Prima întâlnire cu Adrian Enache la București. O lansare de disc. Emoții cât casa. Inima bubuia de frică. Vorbele umblau nebune prin suflet. O mare de fani mișuna prin toată sala aia un pic întunecoasă. Nu-i știam, dar îmi doream să-i cunosc, căci simțeam că împărtășim aceeași pasiune. Am aflat ulterior că mulți erau veniți ca mine din alte județe. Am dat peste Adrian și cu toată teama, cu tot tremurul vocii i-am zis: sunt Ioana și am venit tocmai de la Boto... Și n-am terminat că a sărit într-o exaltare: Ioaaaaanaaa! Tu ești? Am rămas impresionată. Mă știa. Știa de o fată pe nume Ioana de la Botoșani. Știa de toate scrisorile alea pe care le trimiteam eu săptămânal la TVR, la Radio, lui, la adresa aia publicată în Ecran magazin pentru fani. Știa de mine. Știa că scriu la TVR, la radio ca să fie difuzat. Știa de scrisorile mele către el. Eram fericită. Prima dată când visul mi se împlinea. Mi se împlinea de două ori: îmi întâlneam artistul preferat (rămas și azi după atâta timp!) și trăiam fericirea unică să știu că eforturile mele n-au fost în zadar. N-au fost. Aia a fost prima întâlnire, dar au urmat altele care au construit o prietenie la care țin enorm. Eu furni (Furnicutza el mi-a zis prima dată, lui îi aparține copyrightul :P), el mega' (așa îi spun eu!). Eu ajung în București și numaidecât îl sun să văd dacă ne putem vedea. Dar îl sun, să știe că sunt acolo. Ajunge la Botoșani. Numaidecât sunt prima de aici pe care o sună. A fost chiar o întâmplare la un moment dat legată de o deplasare în București. Eram supărată pentru că se încheia o colaborare frumoasă pentru mine, una care m-a construit. Aveam doar chef să urc în autocar să ajung acasă înapoi. N-am rezistat tradiției mele. Am pus mâna pe telefon și l-am sunat. M-a simțit tristă și a vrut numaidecât să ne vedem. Am povestit atât de multe. Am vorbit despre atâtea și atâtea că am uitat motivul inițial al
deplasării mele în capitală atunci. M-a făcut să uit supărarea aia. Asta e o mare calitate de a lui. Dar despre asta altădată.
Revin. Prezent. Mi-e greu să-i înțeleg pe artiștii timpurilor actuale având exemplele minunate ale generației muzicale din care provine Adrian Enache. Adrian et comp. au nu doar școală muzicală, ci și un cult pentru scenă, pentru public. L-am văzut și pe el, și pe alți colegi de ai lui de generație care nu țin cont de organizatori, de impresari, de manageri când în jurul lor sunt oameni care nu vor decât o fotografie, nu vor decât să respire o vorbă, să le ofere o floare. Probabil, e chestiune de timp, de viață, de educație, dar totuși până una alta despre ei, idolii copiilor din anii '90, cum am fost eu, se știu încă multe și astăzi, sunt cunoscuți la fel de mult și astăzi, fac performanță și astăzi, pe când întorcând privirea spre artiștii anilor 2000, de altfel difuzați în prostie peste tot, parcă n-ai azi decât un zâmbet naiv, de nostalgie. La fel va fi și peste zece ani despre idolii generației Smartphone.
P.S. Remarc un lucru la copiii-reporteri ai ziarului Buzz. Vin mulți pentru legitimația aia care le dă posibilitatea de a sta în culise, pentru a fi aproape de artistul preferat. După câteva luni în care au câteva întâlniri mari cu oameni faini ce nu sunt ai generației lor, încep să facă selecția. Nu se mai simt atrași de muzica și prezența artiștilor ce îi reprezintă, dorind mai degrabă întâlniri cu Oameni de calibru din orice domeniu, înțeleg, așadar, să facă diferența. Înțeleg că un gând dat ție special pe agendă pentru că ai avut ocazia minunată de a vorbi, e mai mult decât o semnătură aruncată, uitată imediat de ambele părți. Înțeleg că o fotografie cu o poveste frumoasă va conta mai mult peste un an decât o imagine făcută rapid pentru că după tine mai urmează alți 10, 20, 50 ș.a copii. Înțeleg altfel viața până la urmă. Despre asta e Buzz. De asta există Buzz.
Revin. Prezent. Mi-e greu să-i înțeleg pe artiștii timpurilor actuale având exemplele minunate ale generației muzicale din care provine Adrian Enache. Adrian et comp. au nu doar școală muzicală, ci și un cult pentru scenă, pentru public. L-am văzut și pe el, și pe alți colegi de ai lui de generație care nu țin cont de organizatori, de impresari, de manageri când în jurul lor sunt oameni care nu vor decât o fotografie, nu vor decât să respire o vorbă, să le ofere o floare. Probabil, e chestiune de timp, de viață, de educație, dar totuși până una alta despre ei, idolii copiilor din anii '90, cum am fost eu, se știu încă multe și astăzi, sunt cunoscuți la fel de mult și astăzi, fac performanță și astăzi, pe când întorcând privirea spre artiștii anilor 2000, de altfel difuzați în prostie peste tot, parcă n-ai azi decât un zâmbet naiv, de nostalgie. La fel va fi și peste zece ani despre idolii generației Smartphone.
P.S. Remarc un lucru la copiii-reporteri ai ziarului Buzz. Vin mulți pentru legitimația aia care le dă posibilitatea de a sta în culise, pentru a fi aproape de artistul preferat. După câteva luni în care au câteva întâlniri mari cu oameni faini ce nu sunt ai generației lor, încep să facă selecția. Nu se mai simt atrași de muzica și prezența artiștilor ce îi reprezintă, dorind mai degrabă întâlniri cu Oameni de calibru din orice domeniu, înțeleg, așadar, să facă diferența. Înțeleg că un gând dat ție special pe agendă pentru că ai avut ocazia minunată de a vorbi, e mai mult decât o semnătură aruncată, uitată imediat de ambele părți. Înțeleg că o fotografie cu o poveste frumoasă va conta mai mult peste un an decât o imagine făcută rapid pentru că după tine mai urmează alți 10, 20, 50 ș.a copii. Înțeleg altfel viața până la urmă. Despre asta e Buzz. De asta există Buzz.
Comentarii