Liniște. Ieși afară să respiri aer, să zâmbești soarelui și te lași surprins de o imensă liniște. Niciun om. Mașinile toate, în parcare. Străzile, pustii și ele. Timpul parcă stă-n loc, în contradicție cu tăvălugul cotidian, cu orele zbuciumate. E Paște și dacă iubesc sărbătoarea asta pentru ceva, în afara de semnifiația ei creștină, e pentru ritmul ăsta molcom în care trăiești și care ne lipsește în rest. E pentru zâmbetul pe care ni-l oferim mai des și mai sincer. E pentru fericirea pe care o vezi în ochii celorlalți. E pentru mâini ce se țin strâns. E pentru vocile de care ți-e dor să le auzi. E pentru un selfie făcut dintr-un unghi în care te vezi doar tu și natura. E pentru că ne amintim cât de mult uităm să trăim în rest, să ne bucurăm de cei dragi, să trăim cu ei. E pentru lumina aceea care ne aduce din nou la viață, care ne dă sentimentul că avem puterea să iertăm, să ne bucurăm mai mult pentru noi și pentru ceilalți, să fim mai sinceri, mai loiali cu valorile ce ne pot construi atât de frumos. Cam asta despre Paște. E adevărat, e despre Iisus întâi și întâi, dar toate celelalte se dizolvă din lumina pe care o primim odată cu învierea Lui. Adică, toate cele ce țin de suflet, de spirit. De frumusețea pe care fiecare din noi o are.
Comentarii