Dor de doamna. Au trecut ani. Mulţi. Dar nu o dată mi se face dor de învăţătoarea mea din clasa a IV-a. Da, din clasa a IV-a. Doar un an. Suficient să-ţi dai seama că dascălul din primii ani înseamnă totul. Înseamnă încrederea, înseamnă eroul de care are nevoiul puștiul ca să-și coloreze visele. Un an. Din primii trei ani nu-mi amintesc decât un arătător, un copil îngrămădit într-o bancă, niște elevi preferaţi, niște puncte în plus că tata vopsea tabla ori schimba draperia. În clasa a IV-a, doamna, alta, mi-a desenat portretul perfect al dascălului. Mi-a dat ÎNCREDERE. Din copilul aşezat în ultimele bănci, cu teamă să ridice mâna, a crescut unul care le citea copiilor din cărţile mari cu povești istorice. Mi-a dat drag de carte. A ştiut să descopere în fiecare din noi calităţi. Și peste toate, ne-a arătat că a fi corect în relaţia cu "puștii" tăi e cheia, e bucuria de a fi dascăl. Și a fi dascăl înseamnă responsabilitatea de a ști că de mâna ta s-au prins niște muguri. Iar mugurii ăștia nu pot face floare decât pocnind în lumină. Lumina e a dascălului. Însă nu orice lumină strălucește puternic. Dar când ţi-e dor de doamna dupa zeci de ani de când v-aţi despărţit, când îţi amintești lucruri de la ea ce astăzi îţi construiesc personalitatea, e clar că a fost mai mult decât lumină. A fost o aură, un noroc, o putere. Mulţumesc, doamna!
Comentarii