Salt în timp. Revelații. Timiditatea care îți ascunde propriile calități...

De ceva timp facem curat în casă. Răscolire prin toate cotloanele. Răsfoiesc și eu fiecare colțișor din cameră și găsesc tot soiul de lucruri care mă răscolesc, care mă amuză, care mă arată cum eram,  care îmi arată cum și cât m-am schimbat. Știu că sunt o fire timidă. Am mai scăpat de chestia asta cu timiditatea, știu că am probleme de comunicare în medii noi pe care nu le cunosc, știu că mi-era frică de-a dreptul să deschid gura în conferințele de presă pentru a adresa și eu o întrebare. Nu că nu aveam întrebări, ci pentru că mi-era frică de reacția celor din jur. În fine.

Știu că timiditatea asta e nasoală, omul care te vede prima dată nu vede de multe ori timiditatea gravă care zace în tine, ci un individ retras și posac, unul oarecare care nu prea ar avea multe de zis. Îmi dau seama cât de mult m-am schimbat abia acum. 

Am găsit în seara asta o foaie A4 plină ochi de gânduri scrise de niște oameni. Nici nu-i mai știu pe mulți. Nici poze nu mai am cu ei. I-am cunoscut într-o împrejurare interesantă. Un fel de școală de vară la Neptun. Lucram în presă și primisem propunerea asta de a merge. Am acceptat-o în ideea prelungirii șederii mele la mare. Vreo două săptămâni. Aveam acreditare la festivalul Mamaia și imediat urma această școală de vară. Participam prima dată la așa ceva. Oameni noi, necunoscuți. Eu nu sunt foarte prietenoasă din prima cu oamenii noi din viața mea. Nu pot. Nu-mi permite personalitatea. 

Citesc rândurile alea și îmi dau seama de impresia pe care o lăsasem atunci. O TIMIDĂ
INCURABILĂ. Pentru a ne reține între noi numele ni s-a spus să ne alegem o calitate care începe cu litera prenumelui nostru. Mi-am ales IRECUPERABILĂ. A fost prima chestie care îmi venise în minte. Vreo trei păreri pe foaia aia s-au referit la atuul ăsta pe care mi l-am atribuit, iar cei mai mulți mă rugau să fiu mai curajoasă, să nu-mi pierd speranța, să zâmbesc mai mult, să fiu mai înfiptă. Era o școală de vară despre cum e să fii lider. 

M-a marcat citind gândurile oamenilor din nou acum după atâta timp. M-a marcat pentru că acum după 12 ani de la școala aia de vară mă simt altfel, parcă nu mai sunt la fel de timidă, parcă am mai mult curaj, parcă și chestia aia cu primul contact cu oamenii noi e mai colorat.  Am citit gândurile alea și am avut senzația unei întâlniri cu o veche prietenă bună pe care n-o mai recunosc fizic. Ciudat.

  Ce vreau să spun, sunt două lucruri: păstrați orice părere din adolescență undeva într-un caiet, păstrați orice lucruri care vă leagă de copilărie și anii ăia faini din liceu. Mai târziu o să  vedeți singuri diferențele, o să vedeți cum v-ați transformat, cum ați evoluat în gânduri, idei, cum v-ați schimbat, cât de mult mai ales. Iar cel din urmă lucru pe care am să-l mai spun e că... da, sunt convinsă până la cer și înapoi, cu atât mai mult acum după ce am citit gândurile alea: jurnalismul este cel mai bun mod de dezvoltare personală.  

Dincolo de profesia care e absolut unică, treaba asta te ajută să scapi de inhibiții, de timiditate, de chestii care încurcă interuman. Iar copiii ăștia care cresc pe lângă mine cu Buzzul care s-a născut dintr-un moment de al meu de plictiseală acum 7 ani, scapă mai repede, din fericire,  de chestiile astea care te țin legat într-un întuneric personal din care nu scapi decât dacă viața îți oferă dâre de lumini ca să te poți vede tu pe tine cu calități. Da, am să țin Buzz, am să țin la Buzz în continuare ca la copilul meu, pentru că ăștia mici au nevoie să scape acum de timiditate, ca mai târziu să deschidă uși cu mult curaj, să deschida gura inteligent, să ceară insistent, să ofere calitate și suflet în ceea ce fac. Buzz trebuie să existe, îmi dau seama acum mai mult ca oricând. #dezvoltarepersonala


Comentarii