Știu că în redacția de
la Brăila a ziarului România liberă i se spunea Doru. În calitatea mea de
corespondent pentru județul Botoșani, un copil până la urmă pe atunci, căci
abia intrasem în minunata “junglă”a presei, îi spuneam Dorian. Ulterior, am aflat că îi
plăcea să i se spună așa chiar dacă eu una aveam atunci o oarecare jenă să-i
zic altfel decât o făceau colegii cu
care se vedea zi de zi. Așa îi spuneam, așa îi voi spune și acum, aici.
Din start, fără să am vreo teamă că exagerez,
cunoscându-l atât cât mi-au permis anii mei de colaborare cu el, pot spune că
Dorian a fost un lider. Astăzi se fac variate cursuri de leadership, oamenii
învață să conducă grupuri cunoscând
fiecare că acest lucru duce la succes. Se scriu cărți, se fac articole
de specialitate, traininguri despre asta. Dar adevărații lideri se nasc. Adună,
firesc, în jurul lor oameni, reușesc să-i capaciteze în jurul unui ideal, îi
mobilizează până la sacrificiu întru realizarea lui și în același timp îi
mobilizează, îi felicită, îi ceartă, îi dojenește, îi apără. Îi apără cu prețul
propriei lor profesii. O fac cu tact, cu înțelepciune, cu entuziasm și pasiune.
Multă pasiune. Ca lider, el luptă întâi, iar echipa îl urmează.
Dorian
Stoianovici a fost șeful ediției de Moldova a ziarului România liberă. În
perioada de glorie a cotidianului. Dar mai mult decât șef, a fost UN LIDER. În
adevăratul sens al cuvântului. Din mesajele pe care le primeam pe email, pe
telefon, pe messenger, nu lipseau aproape niciodată cuvintele “cei mai
buni”. Două idei mi-au rămas, ca un
motto, în viața mea de jurnalist “botezată” de el. “Știm
tot ce scrie concurența, dar scriem ceea ce nu știu ei”. Este dovada firii lui competitive, este exemplul cel
mai bun că Dorian a fost un lider. Dar unul care te lăsa să înveți de la el.
Ajuta dezinterezat, lupta pentru echipă. Avea chiar tact pedagogic. O spun eu, unul
dintre cei mai neexperimentați jurnaliști pe care i-a ridicat în “barca” lui.
N-avem nicio zi de muncă în domeniu și totuși mi-a dat o șansă. M-a învățat să
lupt, să scriu, să caut surse pentru că, spunea mereu: “nu uita, sursele sunt importante, fă-ți
cât mai multe”,
m-a învățat să fiu un om responsabil, m-a făcut să-mi respect munca. Impunea
respect și-l oferea! O altă vorbă motto de la el, păstrată în suflet: “nu vreau decât
să fiți cei mai buni în județul în care lucrați, așa creștem tirajul ziarului”.
Îi plăceau exclusivitățile, voia să
fim primii. Voia să aibă “marfă” bună. Îi plăceau anchetele. Prefera
reportajele în locul știrilor pe care le scriau oricum toți. El voia să fim
diferiți. Era un rebel al presei, un luptător pentru Adevăr, o inimă mare
pentru oamenii lui. A luptat mai mult pentru ei decât pentru sine.
A plecat
prea singur pentru cât s-a oferit celorlalți. Avea umor. Mult. Unul ironic.
Replicile lui erau savuroase. Mi le amintesc mereu căci comunicam mult cu el.
Pe messenger. Îmi cerea imperios și un pic iritat marfă, după care tot el,
imediat ce lucrurile se linișteau la
predarea ediției, făcea glume, îmi povestea despre pasiunea lui pentru muzică,
pentru chitară, pentru poezie. Era plăcută discuția cu el, avea șarm, te făcea să
râzi, punea probleme. Un om sincer, generos, luminat. Un jurnalist bun. Apărător al omului simplu, sincer, al muncii
cinstite, al valorii. Al oamenilor care se lasă conduși de propriile pasiuni.
Așa cum el însuși a fost.
Comentarii