N-aș fi vrut să scriu. Inițial, gândul m-a dus să povestesc treaba asta care m-a revoltat, maximum, pe Facebook. Am vrut să explodez acolo.
Astăzi, un bătrân bolnav care abia mergea mă abordează cu privirea. Glasul îi era stins, abia se auzea. De obicei, sunt refractară la astfel de apeluri pentru că nu știu ce zace în mintea unui om. Dar bătrânul ăsta avea durere în ochi. Lacrimi. După fiecare pas se oprea neputincios cu bastonul lui pe care nu-l mai simțea aliat în suferința picioarelor.
Într-o mână ducea o plăsucă de plastic cu ceva lucruri cumpărate de la alimentară, probabil. Habar n-am. Picioarele nu-l mai ascultau și a implorat un ajutor. L-am rugat să se sprijine de brațul meu. Mai avea 20 de pași până la scara blocului și simțea că nu-i poate parcurge.
Mergea sprijinit de baston cu o mână și cu celalată de brațul meu. "Cred că am să cad și n-o să mă puteți ridica dvs". Pășea greu și apăsat, căutându-și echilibrul. Atât spunea omul obosit de durere. Eram împietrită. Îmi găseam cu greu cuvinte de încurajare.
La ușa de la scara blocului mă pregăteam să-i dau sacoșa timp în care bătrânul m-a implorat cu vocea lui stinsă să-l ajut să urce că, sigur, nu poate. L-am întrebat la ce etaj stă. Mi-a zis, oftând de-a dreptul: "4".
Urc în spatele bătrânului care după fiecare rampă își face semnul crucii. Plânge și se roagă. Sunt neputincioasă în fata durerii omului. Îl încurajez să urce, să se sprijine în baston, să-l pună atent, să se țină ferm de balustradă. Dar mintea mea e tulburată: etajul 4... Îl întreb dacă are copii. "Am... Dar sunt plecați...!!?" mă doare sufletul.
Ajunge sus, caută cheile, îmi mulțumește și intră în casă plângând. Cobor treptele și mă gândesc într-una: etajul 4 și un bătrân singur... Doamne! Un bătrân singur, fără putere. De ce? De ce plecăm, lăsându-ne bătrânii fără nimic, fără niciunde? De ce plecăm fără să știm că tata, mama sunt liniștiți? De ce ne bazăm doar pe vocea lor din telefon care ne dă asigurări că totu-i bine. Bine, pe dracu'. Abandonat la etajul 4... Fără să iasă, cu teamă că o să cadă. Cu pas apăsat când își face, în sfârșit, curaj să respire aer curat între oameni...
Asta-i lumea de azi, aici, în Botoșani într-o mare parte. Bătrâni, singuri, tineri plecați. Tot mai mulți... Și de ar fi doar dorul de copii problema bunicilor, părinților...
Comentarii